Muzica a început. Corpul se trezește celulă cu celulă, dansează înainte ca eu să încep. Inima bate tare, tare, iar gândurile sunt razna. Am umerii sus, încordați de teamă, de convingeri și rușine. Ei nu dansează cu mine, ei mă apasă, se strâng ca să mă facă mai mică, să mă apere. Acum nu mai e nevoie, dar ei au învățat să facă asta. Umerii mei au înțeles că feminitatea, senzualitatea și mișcările fluide îmi pot ”face rău”. Corpul meu a înțeles că nu pot fi în siguranță dacă îi dau voie să fie, să se miște după cum simt prin toți porii, să se vadă. Mintea este de fapt cea care îi spune corpului ce e ”bine și rău”, el doar respectă instrucțiunile, deși vrea să fie mai mult, vrea să se expandeze și să se contopească prin mișcări cu fiecare acord muzical. Sunt copleșită de atenția pe care aș putea să o primesc…mai bine mă ascund.

Fix asta am simțit să scriu urmărind un cuplu de dansatori de bachata. Îi priveam cu admirație și entuziasm, apoi îmi apar total neașteptat toate gândurile de mai sus. Și acum, scriind, îmi simt umerii crispați, tot corpul e tensionat și mă întreb dacă e un articol pe care să-l public sau să-l țin pentru mine?!

E mintea cu toate poveștile auzite și create în timp. Și nici eu, nici tu nu suntem mintea noastră.

Probabil, dacă m-ai vedea dansând, ai spune că sunt foarte relaxată și nu am temeri. Așa este, sunt relaxată și nu am temeri în dans (atunci când dansez și nu mă vede nimeni), pentru că e un loc unde mă simt liberă cu adevărat. Dar, există un dar…NU-mi dau voie să mă mișc decât atât cât cred eu că este ”safe”. Așa au crescut multe generații trecute, cu ideea că mișcările ”prea” feminine nu sunt potrivite. E adevărat că uneori poate fi ”prea mult”, dar nu vorbesc despre extreme. Vorbesc despre a-ți lăsa corpul să curgă în dans, să fie una cu muzică, să-i dai voie să trăiască muzica și tu odată cu el. Să nu-l mai etichetezi ca fiind: ridicol, gras sau slab, strâmb, hâd și netalentat.

Îmi amintesc și acum primele lecții de dans – am început cu bachata. Mă uitam în oglindă și vedeam un corp ca de piatră, deși când începea muzica simțeam o explozie de bucurie pe interior. Treptat  am început să mă relaxez, nu complet, dar a fost semnificativ mai bine.

Acei oameni pe care îi vedem că nu dansează sau spun că nu știu, că nu se pricep sau poate chiar nu vor….probabil peste 50% (nu mă bazez pe un studiu, așa că estimez pe ce am observat în timp) nu-și dau voie să se miște. Le este teamă de ridicol, le este rușine de forma corpului lor, se tem să nu greșească în vreun fel.

Când instructorul nostru de dans ne spunea la dansurile latino să ne mișcăm șoldurile eram aproape toți blocați, parcă nu am fi avut loc să ne mișcăm și trebuia să ne limităm doar la niște mișcări timide. Făcând dansuri parcă am recâștigat o parte din mine. Parcă aș fi spus: ”Mă mișc așa pentru că așa e tehnica, așa e dansul, nu e nimic greșit aici…”. De parcă trebuie să mă justific pentru propria libertate. Ca și cum doar ca dansatoare ai ”voie” sa te miști într-un fel sau altul, altfel e nepotrivit, neaprobat…ne cum vrei tu să-i spui.

Ne naștem cu abilitatea de a dansa. Doar urmărește copiii, cât de repede reacționează corpul lor la muzică și cum nu se gândesc la nimic altceva, pur și simplu încep să danseze. 🙂

Text scris pe 13 Decembrie 2023. Acum m-am hotărât să-l scot la lumină, în Martie, când începe primăvara – simbolul perfect al femininului, vieții și înfloririi. 🌸