Peste câteva zile va avea loc maratonul București. În urmă cu 2 ani participam și eu la această cursă. De ce? Cum? Aș mai participa?

Voi răspunde pe rând: am participat în urma încurajărilor colegilor cu care lucram în acea perioadă(da, este minunat să ai astfel de colegi), a devenit treptat o ambiție personală și era o modalitate prin care îmi demonstram mie că pot. Cum?! cu antrenament, sfaturi utile, încurajări înainte și în timpul cursei, dar și cu multă determinare, m-am gândit doar că voi termina cursa, indiferent de timp. Am mai avut un motiv importat – am strâns fonduri pentru Asociația Pavel. Aveam astfel toate motivele pentru a reuși. 🙂

Dacă aș mai participa? Hmm, acum știu sigur că nu, însă nu exclud o altă participare în viitor. Este ”nu” acum deoarece motivația de atunci a fost foarte diferită de ceea ce sunt acum. A alerga poate deveni o pasiune sau poate fi o astfel de experiență, poate însemna ceva într-un moment și poate fi total diferită în următoarea clipă. Fac sport în continuare, dar sub altă formă. Este important să-ți găsești locul, iar dacă se va schimba, mergi acolo unde te conduce inima.

Știu, este foarte profund ce spun, însă, crede-mă – Maratonul este și el foarte profund. ;))

    Acest tip de experiență se trăiește la un nivel avansat, iar după ce se întâmplă, vei ști că ceva în tine s-a schimbat pentru totdeauna. Poate s-a schimbat foarte puțin, însă este doar începutul, lecțiile se vor desfășura treptat și vei începe să înțelegi diferit, vei căuta diferit și vei obține la fel, dar vei ști că faci lucruri care contează pentru tine.

Acum înțeleg dintr-o altă perspectivă, poate aș analiza mai mult, însă știu că dacă simți că trebuie să faci un lucru, să spui sau poate doar să oferi o mulțumire – Fă exact ce simți! Dacă dimpotrivă, simți că nu trebuie să faci un lucru, alege să nu-l faci. Greșelile fac parte din viață și te învață, iar mai târziu vei regreta că nu ai ales după cum ai simțit că este potrivit pentru tine.

   Dacă ar trebui să povestesc în acest moment – Cum se vede un maraton? – ar lipsi multe aspecte esențiale, dar ceva s-a întâmplat. La scurt timp după cursă, un coleg m-a încurajat să scriu despre toată această experieță. Știi ce urmează, nu?!

Voi lăsa povestea să continue fix cu acele cuvinte și sentimente de atunci (nu am schimbat/corectat un punct):

Despre 4 Octombrie 2015 – Ziua maratonului

            În săptămâna premergătoare maratonului se derulau mai multe secvenţe în imaginaţia mea, dar toate însoţite de dorinţa de a finaliza această cursă indiferent de timp sau condiţii! – ştiam că tot ce contează în acel moment este bucuria de a fi parte din acea experienţă.

A fost o zi perfectă – soare şi temperatură ideală – un oraş „oprit” pentru noi, un sentiment de libertate de care m-am bucurat din plin.. apoi a urmat întâlnirea din parcul Izvor – încâlzirea dinaintea cursei! Acesta a fost momentul perfect pentru a oferi si a primi energie de la oamenii cu care te-ai antrenat, pe care îi cunoşti şi alături de care am contribuit la sănătatea micuţilor de la Asociaţia PAVEL. Atât de multe zâmbete şi emoţii se puteau citi pe chipurile lor, planuri de cum vor parcurge cursa, sfaturi prietenoase şi foarte utile, încurajări şi mulţumiri – toate pentru un Start perfect.

Aşa a şi fost – un Start perfect: am pornit împreună, cursa întreagă alergând împreună cu Eliza şi Claudiu.

            Prima imagine mi-o amintesc perfect – o mare de oameni „coloraţi”, muzică, încurajări, voluntari, oameni de toate vârstele şi o singură dorinţă – aceea de face ceva diferit pentru propria persoană, dar şi pentru cei care nu pot face asta! – primii kilometri au trecut repede, atmosfera foarte încărcată şi animată, o mulţime de suporteri pe margine, mesaje de admiraţie şi zâmbete sincere.. îmi amintesc perfect momentul de la km 9, când la o intersecţie, pe Calea Victoriei, am bătut palma cu câteva persoane care aveau sindrom down… zâmbete atât de sincere şi senine nu mai văzusem, aici a fost şi primul moment emoţionant pentru mine.

            Până la km 15-17 ne-am mai intersectat pe traseu cu Livia, Sorin şi alte persoane cunoscute cu care ne-am salutat şi ne-am încurajat plini de bucurie, acel sentiment că vezi chipuri foarte cunoscute ale prietenilor.

            Eram înconjurată de oameni atât de frumoşi, de poveştile lor pe care le duceau cu fiecare pas.. oameni simpli, tineri şi bâtrâni, români sau străini.. oameni care luptau din interior cu sentimente, stări şi emoţii. La un moment dat, când părea că paşii mi se îngreunează– am văzut pe sensul opus de mers (ceea ce înseamnă câţiva km avans) un tânăr fără o mână, un alt tânăr cu mâna în gips şi un bătrân vioi.. – atunci mi-am spus că nu am nici un motiv să mă plâng, tot ce trebuie să fac este să mă concentrez pe traseu şi să mă bucur de fiecare pas.

            Fiecare km începea să fie intens, o provocare pe care trebuia să o accept pentru a continua. După km 18 – fizic am început să resimt câteva crampe musculare şi un ritm mai scăzut – la care a contribuit şi faptul că în cadrul antrenamentelor am reuşit să alerg cel mai mult 21 km… cumva, în acel moment am trăit primul sentiment de luptă – depăşirea propriului recod personal!

            Trebuie să recunosc, însă, atunci  când mă apropiam de cei 21 km – m-am gândit pentru o fracţiune de secundă cum cei care au ales proba de semi-maraton se apropie de finish ;)).. însă m-am remobilizat cu o viteză incredibilă, iar după ce am depăşit borna pe care scria 22 km – am avut un sentiment de reuşită care mi-a dat o încredere fantastică.

            De aici  – cursa a fost o provocare continuă… Claudiu ne-a ajutat fantastic, iar perseverenţa de pe chipul Elizei nu te putea lăsa indiferent.. şi a mai fost ceva foarte important – dacă până la km 21 am alergat pentru mine, următorii i-am alergat gândindu-mă la David – îmi asumasem întreaga cursă, iar el are nevoie de tot ce este mai bun, nu de jumătăţi de măsură – era pe un afiş de pe spatele tricoului – nu puteam concepe să mă opresc.

            Când am trecut de km 27 am ştiut că am făcut cea mai bună alegere – cea de a face maraton – era o trăire extraordinară în interiorul meu – ceva ce îmi confirma că pot face orice… simţeam fiecare pas, m-am oprit la toate punctele de refresh, ne-am încurajat constant strângându-ne cu putere mâinile… eram din ce în ce mai puţini pe traseu, toţi trăiam o luptă puternică în interior – mi se derulau imagini diverse, dar eram fericită şi împlinită.

Km 30 – 31 – 32 – deja începusem să pargurgem distanţa alternând alergarea cu mersul susţinut. Când am trecut pe lângă borna km 31 şi am alergat în jurul stadionului naţional – am avut primul moment în care lacrimile aproape că au apărut instantaneu – îmi aminteam toate acele momente în care am scultat sfaturi precum: „este imposibil; nu ai cum; asta este; trebuie să fii realistă..” şi am conştientizat atunci că sunt sigura în măsură să decid când pot face un lucru .. este o trăire care te face pur simplu că prinzi aripi! 

            Următorii km am fost din ce în ce mai apăsători, fizic simţeai că nu mai poţi face un pas, psihic simţeai că poţi munta munţii.. mergeai, apoi alergai din nou, te uitai în stânga şi dreapta, spre soare şi spre cer, dar nu vedeai nimic concret – erau imagini parcă desenate… de la km 36 ştiam că mai este puţin, ne strângema din nou mâinile şi mergeam – apoi alergam din nou… recuperam timpi şi pierdeam din puteri, iar apoi mă întrebam: dar ce înseamnă timpul?! – contează că poţi face această cursă, că eşti aici şi că nu te opreşti!

            Claudiu alerga în faţă pentru a ne impulsiona să ţinem ritmul – recuperam şi mă opream din nou, iar atunci a fost un alt moment când lacrimile au apărut, dar au dispărut repede, aveam atât de bine conturată imaginea de la linia de finish, încât nu am stat prea mult pe gânduri – mi-am adunat toate resursele şi am mers mai departe gândindu-mă doar că pot!

Km 40-41 i-am parcurs alături de Vali (care a fost pe tot parcursul cursei susţinător – alături de fratele meu), un nou sentiment de putere şi curaj, am simţit că sunt şi un exemplu în acelaşi timp, că reuşesc să-mi duc la bun sfârşit obictivul ales..

            În tot acest timp primeam o mulţime de încurajări şi aplauze de la cei care treceau pe lângă traseul marcat: „hai că mai este puţin; ai timp; felicitări!”… atât de multe felicitări şi încurajari – simţi că eşti cel mai important om, că ai reuşit ceva, că în acea zi ai schimbat pentru totdeauna lipsa curajului cu existenţa lui!

            Pe ultimul km, cu ultimele resurse – am alergat din nou! – ceva a fost magic atunci, chiar înainte cu 3 minute de a ajunge la linia de finish – un băieţel tare simpatic (de vreo 4 anişori) m-a văzut şi a alergat repede după mine pentru a bate palma – a fost un gest atât de pur şi de plin de bucurie.. am continuat cu inima plină de emoţie..

 Eliza m-a întâmpinat pe ultimele secunde şi am trecut linia de finish de mână cu ea… acea mână care te ajută ajută şi în viaţă.. când simţi că nu mai ai puteri – cineva îţi întinde o mână de ajutor – care face diferenţa!

            Finalul cursei este intens: o mulţime de stări şi gânduri, o bucurie imensă şi cel mai important: un sentiment uriaş – că Tu poţi, chiar poţi orice, trebuie doar să mergi în continuare pe drumul tău şi să crezi în tine..  iubeşte-te şi apreciază-te mai mult!

Aceasta a fost experienţa maratonului, a fost mai mult decât o cursă, a fost ceva diferit, o stare, un sentiment, un vis transformat în realitate!

 – Acum – la o săptămână distanţă, ştiu că ceva s-a schimbat, iar tot ce a contat ..se rezumă la: momentul prezent, rugăciunea simplă de a primi putere pentru a continua, David, zâmbetele şi încurajările oamenilor, dedicarea colegilor din cursă, persoanele dragi care au fost alături de tine şi Eu!

            Sunt Recunoscătoare pentru tot …. pentru oamenii responsabili de schimbările din viaţa mea: noi, oamenii, avem o putere atât de mare, este fantastic!

          Emi, îţi Mulţumecs pentru sugestia de a scrie această experienţă – poate nu aş fi făcut-o, dar faptul că ţi-am spus că voi scrie.. şi îndemnul tău sincer – m-au determinat să rememorez prin cuvinte!

Mulţumesc! 

Cam așa arată povestea scrisă, chiar și pentru mine a fost ceva nou, nu mai citisem de atunci, dar iată că momentul potrivit sosește când este nevoie de el. Citind, am știut că ceea ce trăiești acum este unic, nu se mai poate repeta, dar scriind vei păstra mereu o parte din cine ești în această clipă.

Gândul care a venit spre finalul cursei a fost: dacă voi reuși acum, voi reuși orice… 🙂       Te îndemn și pe tine să crezi în povestea ta!